Aripi smulse, partea a 2 a. Emoții smulse, partea a 2 a.

   Tocmai am terminat de citit partea a doua a romanului "Aripi smulse". Am fost destul de aglomerată zilele astea, dar Corina îmi trezise interesul asupra continuării poveștii. Specific mie, curiozitatea a invins !
   Nu știu dacă se termină aici, așa, cert e ca îmi vor lipsi atât Carlos și Alicia, protagoniștii, cât și celelalte personaje, Beba, Rocio, Enrique. Uneori ajung să mă atașez de caractere, iar Corina a pus un strop de frumusețe în fiecare defect de-al lor, evidențiat de deciziile care au alimentat acțiunea. 
   Când privești din exterior intotdeauna vezi mai bine lucrurile și-ai vrea sa intervi, să spui ceva, să completezi...după care îți dai seama că-i doar un alt roman în care te regăsești.
   Nu mi-a plăcut niciodată să judec oamenii după "greșelile" lor, ba chiar adesea caut justificări în locul lor sub pretextul că-i omenesc să greșești, dar s-a mai întâmplat să mă observ dezamăgită de refuzul unora de a-și îndrepta "greșeala". Cred c-ar mai fi trecut ceva timp până să-mi dau seama de ce starea asta, pentru care prietenii îmi spun adesea "așa-s oamenii, nu te-ai obișnuit?".
   Nu greșeala, ci lașitatea din cauza căreia refuzăm să ne asumăm greșeala ne condamnă, ne roade din interior și ne plasează in contexte pe care nu reușim să ni le explicăm. Unii spun că-i un destin asupra căruia n-avem cum să intervenim, dar romanul Corinei mi-a confirmat că omul își desenează singur parcursul, iar uneori consecința unei decizii ajungem s-o resimțim după ani de zile. E oare suficient în acel moment să blamăm destinul, să căutăm vinovați pe care să-i acuzăm sau să ne adăpostim sub un "da, știu că am greșit, da' acum e târziu să mai fac ceva". Când e prea târziu să mai faci ceva? De ce oamenii n-au curaj să-și îndrepte greșelile deși consecințele lor îi bântuie? Poate pentru că ego-ul nostru e fragil în astfel de situații. Cu toții vrem să fim cât mai perfecți (știu că "perfect" nu are grad de comparație!), iar o greșeală, oricât de mică, devine reflexia limitelor noastre care sunt atât de comune și totuși atât de condamnate. Îmi trece prin minte o expresie prin care aș caracteriza situația, "râde ciob de oală spartă". Ar fi bine dacă am avea atitudinea asta și nu ne-ar fi teama să acceptăm față de noi în primul rând, și apoi față de ceilalți, că suntem limitați. Atunci am putea încerca să ne depășim limitele și să avem control asupra contextelor în care nu ne-am mai simți prizonieri, ci regizori.
   Unii au înțeles prea târziu acest lucru, de asta romanul se continuă cu o serie de consecințe care te întristează prin actualitatea lor. Personajele devin umbrele vii ale trecutului tulburat pe care se încăpățânează să-l distrugă. Cum să distrugi ceva ce nu reușești să înțelegi? Poți oare să câștigi o luptă împotriva a ceva ce nu cunoști suficient de bine? Și-apoi, dacă ai încerca să cunoști un lucru in profunzime lui ai mai vrea să te lupți cu el? Nu știu. Romanul încă n-are un sfârșit. Poate pentru că îndeamnă cititorul să aleagă un sfârșit! Eu aleg să cred că unul din ei va face primul pas și apoi ceilalți îi vor urma exemplu. :)
   Îi mulțumesc Corinei pentru munca depusă în scrierea acestor pagini. O mulțime de detalii se îmbină pentru a crea o realitate înțeleasă prin prisma unor instrumente la care nu te-ai fi așteptat să aibe vreo importantă, dar ea le acordă un rol poate pentru a atrage atenția că există un ansamblu de simboluri spre care să te orientezi atunci când vrei să înțelegi un lucru.
   Odată cu finalul romanului mi-am amintit și eu de câteva "greseli" pe care le-am lăsat să mă însoțească prea mult timp. Sper că nu se vor supăra dacă am să le limitez influența.